Whistleblowing: situația juridică în România

de Sorin Strătulă, Avocat Coordonator

România are o lege specifică pentru protecția ‘celor care divulgă secrete profesionale’ (‘whistleblowers’ în limba engleză) încă din 2004 – Legea nr. 571/2004 privind protecția personalului din cadrul autorităților și instituțiilor publice care descriu încălcări ale legii, denumită în cele ce urmează ca „Legea română a Whistleblower-ului”, și a fost prima țară din sistemul legislativ continental care a avut un act de protecție comprehensiv în ceea ce privește divulgarea secretelor profesionale.
Cu toate acestea, trebuie menționat faptul că ‘Legea românească a Whistleblower-ului’ acoperă doar personalul din sectorul public, în timp ce angajații din sectorul privat nu sunt protejați de prezenta lege, ci, așa cum este cazul, de către legislația generală a muncii, dacă și când au loc represalii ilegale sau abuzive din cauza avertizării (ca în cazul concedierilor abuzive din cauza avertizării sau, în cazul în care sunt numite în calitate de martori pentru a raporta infracțiuni sau alte încălcări ale legii).

În România legislația pentru protecția avertizorilor din sectorul public a apărut ca urmare a unei campanii de advocacy inițiată de Transparency International România, ca parte a unui proiect mai mare menit să consolideze și să îmbunătățească integritatea în sectorul public.

Conform Legii Whistleblower-ului, un Whistleblower [1] este persoana care face un aviz cu bună-credință cu privire la orice fapt care implică o încălcare a legii, a deontologiei profesionale sau a principiilor bunei administrări, eficacității, eficienței economice și a transparenței și care este folosit în una dintre autoritățile publice și instituțiile din cadrul administrației publice centrale, administrația publică locală, în aparatul Parlamentului, aparatul de lucru al administrației Prezidențiale, aparatului de lucru al Guvernului, autorităților administrative autonome, publice culturale câmpuri instituții, educație, sănătate și asistență socială, companiilor naționale, societăților publice de interes național și local, precum și societăților naționale cu capital de stat.

Scopul Legii avertizorului este de a proteja personalul din sistemul public care sesizează sau notifică încălcări ale legii în cadrul autorităților publice, instituțiile publice și alte unități publice din cele menționate mai sus, comise de persoane cu funcții de conducere sau de execuție din cadrul autorităților publice și instituții și în alte unități bugetare.

Semnalizarea de încălcări care constituie abateri disciplinare, contravenții sau infracțiuni reprezintă un avertisment de interes public și se pot referi la încălcarea legii, cum ar fi: infracțiuni de corupție, infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene, tratamente preferențiale ori discriminatorii, încălcarea dispozițiilor referitoare la incompatibilități și conflicte de interese, părtinire politică în exercitarea prerogativelor de locuri de muncă (cu excepția persoanelor alese sau numite pe criterii politice), neglijența sau incompetența la locul de muncă, asociate de acte administrative în interes obscur sau privat, împotriva celui public, proasta gestionare a patrimoniului public, etc.

Procesul de ‘whistleblowing’ se poate face, alternativ sau cumulativ, prin canale interne sau externe, la:

  • Superiorul ierarhic al persoanei care a încălcat prevederile legale;
  • Managerul autorității publice, instituției publice sau a unității bugetare în care persoana care a încălcat prevederile legale este angajat, sau în care este notificată practica ilegală, chiar dacă autorul nu poate fi identificat;
  • Comisiile de disciplină sau altor organisme similare din cadrul autorităților publice;
  • Organele judiciare (Procuratură, Poliție);
  • Organismele responsabile cu identificarea și cercetarea conflictelor de interese și a incompatibilităților (în România, un astfel de organism este Agenția Națională de Integritate);
  • Comisiile parlamentare (mai precis Camera de Comisie a Cercetării Deputaților pentru abuzuri, corupție și petiții);
  • Mass-media;
  • Organizațiile profesionale, sindicale sau patronale;
  • Organizații non-guvernamentale.

Dacă o astfel de divulgare se face, avertizorul (‘whistleblower’) este protejat, ceea ce înseamnă că se presupune că acesta a acționat cu bună credință, până la proba contrarie. De asemenea, în cazul în care persoana care face denunțul de interes public vizează un superior ierarhic direct sau indirect, sau are atribuții de control, inspecție și evaluare a avertizorului, comisia de disciplină sau alt organism similar va asigura protecția avertizorului, prin păstrarea secretă a identității acestuia. În cazul denunțărilor de interes public cu privire la infracțiunile de corupție sau infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene, identitatea martorului cade sub incidența protecției datelor din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, care va fi executată din oficiu.

În ceea ce privește sectorul privat, companiile private pot reglementa propriile reguli referitoare la procesul de ‘whistleblowing’, prin regulamentele interne.

[1] Trebuie să subliniem că termenul „avertizor” din această prezentare nu trebuie înțeles ca având semnificații similare cu „informator”, întrucât aceasta prezentare tratează procesul de ‘whistleblowing’ în cadrul relațiilor de muncă. Ne vom referi la sensul termenului strict oferit de „Legea română a Whistleblower-ului”.