Dreptul la libera exprimare vs. dreptul la viața privată. Ce primează?

Libertatea de exprimare a mass media este o noţiune foarte des utilizată şi la care se face mai mereu apel atunci când mass media „simte” orice fel de tendinţe de afectare a acestei libertăţi, explicite sau uneori mai insidioase, din partea oricăror persoane sau instituţii.

Dincolo de alte motivaţii care pot afecta dreptul la libera exprimare al mass media, în prezentul articol ne propunem  abordăm, extrem de succint (deoarece discuţia tehnico-juridică asupra subiectului este deosebit de complexăîn ce măsură şi în ce condiţii dreptul fundamental al mass media la liberă exprimare ar putea fi diminuat, limitat, sau chiar invalidat, prin invocarea unui alt drept, tot fundamental, respectiv dreptul la viaţa privată şi de familie.

În mod obişnuituna dintre cele mai des întâlnite bariere ridicate în calea libertăţii de exprimare a presei, indiferent  este presa scrisă sau audiovizuală, este invocarea dreptului la viaţă privata şi de familie, precum şi a dreptului la propria imagine.

Aceasta întrucât de foarte multe ori presa (atât cea scrisă cât şi cea audiovizuală) aduc în atenţia publică diverse aspecte din viaţa privată a unor persoane publice sau persoane careprin domeniul lor de activitate şi în general prin ceea ce fac, suscită interesul publicului.

Nu de puţine ori (şi încărcătur instanţelor de judecată o dovedeşte) astfel de persoane se simt lezate sau afectate în dreptul lor la viaţ privată şi de familie, atunci când presă aduce la cunoştinţa publică astfel de aspecte şi acţionează în judecată proprietarii mass media, împreună sau nu cu autorii articolelor considerate incriminatoare (în ipoteza presei scrise) sau cu jurnaliştii prezentatori/moderatori ai anumitor programe audiovizuale, considerate vătămătoare sub aspectul dreptului la viaţă privată şi de familie.

Confruntate cu solicitări de despăgubiri materiale pentru atingeri aduse vieţii private şi de familie, sau pentru atingeri aduse imaginii, onoarei sau reputaţiei unor astfel de persoane, instanţele sunt de foarte multe ori puse în situaţia de a decide care drept fundamental primează şi, deci, cărui drept fundamental  i se dea prevalenţaîn detrimentul celuilalt – dreptului persoanelor la viaţă privată şi de familie sau dreptului presei la liberă exprimare?

Care drept primează?

Este de remarcat  ambele drepturi sunt considerate de Constituţia României drepturi fundamentale (articolele 26 şi 30) şitotodatăsunt consacrate şi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (articolele 8 şi 10) fiindîn general, văzute  drepturi esenţiale într-o societate democratică.

Aşa cum spuneam mai susavând în vedere conţinutul lor, de foarte multe ori aceste două drepturi se află în „coliziune” – dreptului presei de a informa, de a se exprimăopunându-i-se dreptul indivizilor la viaţă privată şi de familie.

Aceste permanente „ciocniri” între drepturi au născut o extrem de bogată şi relevanţă jurisprudenţa pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar şi la noi în ţarăinstanţele făcând pe larg apel în soluţiile pronunţate la experienţă şi înţelepciunea Curţii în tranşarea cazurilor de delicte de presăîn practică  de peste 40 de ani.

Aşa cum spuneam în debutul acestei sumare priviri asupra subiectului, nu ne putem propune aici o abordare tehnică şi exhaustivă a problematicii şi a tuturor interpretărilor aduse, ci vom puncta doar câteva din criteriile ce s-au cristalizat în timpdupă care o instanţa de judecată va decide, de la caz la caz, dacă presă ar trebui sancţionată sau dacă nu cumva persoana ce se consideră lezată în aceste drepturi fie exagerează, fie în fapt nu justifică deloc protecţia judiciară cerutăinclusiv sub formă acoperirii în bani a atingerilor afirmate.

Înclinarea balanţei între cele două drepturi fundamentale nu este rezultatul unui examen simplu, cidimpotrivănecesită de foarte multe ori o analiză extrem de atentă din partea judecătorului chemat  studieze cazul, cu privire la toate împrejurările aduse în faţa sa, examen ce implică încercarea de a cunoaşte, de exemplu, resorturile subiective ale persoanelor implicate, efectele articolului/emisiunii considerate vătămătoare asupra persoanei vizate (vătămarea neputând fi întotdeauna prezumată), analiza unor aspecte ce ţin de personalitatea celui care reclamă presa pentru astfel de atingeri, precum şi o analiză a împrejurărilor în care presa şi-a exercitat dreptul la libera exprimare într-un anumit caz dat.

Deşi jurisprudenţa CEDO este variată în privinţa soluţiilor pronunţate în cazuri de delicte de presă (existând soluţii de absolvire de răspundere a presei, după cum există şi soluţii de condamnare a mijloacelor media pentru atingeri aduse acestor drepturi) în anumite condiţii se pot deduce o serie de orientări extrem de relevante, pornite de la aplicarea şi interpretarea art. 8 şi 10 din CEDO, cu luarea în considerare, nu de puţine ori, a unei componente de echitate (denumită uneori de Curte „rezonabilitate”), aspect care este prezent în multe dintre analizele Curţii.

Când nu este presa vinovată

Deşi ambele drepturi sunt protejate ca fiind fundamentale, este îndeobşte acceptat  într-o societate democratică libertatea presei nu trebuie limitată decât în cazuri extrem de bine delimitate, acest drept primind o mult mai largă sfera de aplicare atunci când, spre exemplu, în vizorul presei se află persoane publice sau chestiuni de interes public justificat.

Noţiunea de „persoană publică” ridică foarte multe discuţii sub aspectul semnificaţiilorînsă ne vom limita la a spune  ori de câte ori presa relevă publicului aspecte din viaţa privată a unei persoane publice, este îndeobşte acceptat  astfel de persoane trebuie  manifeste o mai mare îngăduinţătoleranţăîn prezentarea de către presă a unor astfel de chestiuni private, dată fiind expunerea lor benevolă în arena publică.

Cu alte cuvinte, oricine are statutul unei persoane publice (indiferent de domeniul de activitate şi indiferent dacă este sau nu un funcţionar public sau demnitar) sau careîn orice fel, suscită interesul justificat al publicului, se prezumă  îşi da un consimţământ implicit, tacit, în a se expune mai abrupt atenţiei presei, având în vedere, între altele, rolul acceptat al presei de a fi „câinele de pază” al societăţii democratice.

Deci, atitudinea subiectivă a unei persoane, de urmăriresau măcar de acceptare fără împotrivire, a faptului  este cunoscută de o masă indefinită sau extrem de mare de oameni (sens în care persoana denotă o stare de confort şi de autodefinire ca atare), o transformă pe acea persoană într-o persoană publică, ce poate suscita atenţia presei, într-un grad evident mai ridicat decât o persoană necunoscută.

O astfel de persoană nu ar beneficia decât într-o mult mai mică măsură de protecţia dreptului sau la viaţa privată, cu atât mai mult în ipoteza în care aspectele din viaţă sa privată ar fi fost făcute publice anterior, sau ar contura noţiunea de „interes public justificat” astfel cum este definit în Codul de reglementare în audiovizual, elaborat de către Consiliul Naţional al Audiovizualului.

În astfel de cazuri a fost acceptat atât timp cât există un drept al publicului la a primi informaţii (şi este justificat în sensul legii  le primească), persoana cu privire la care se dezvăluie acele informaţii nu ar mai putea opune dreptul sau la viaţă privată ca barieră pentru răspândirea informaţiilorcare ar putea fi astfel limitat, limitarea sau chiar afectarea fiindîn astfel de cazuri, legitimă.

Desigur în acest examen, o atentă analiză trebuie făcută şi cu privire la alte aspecte foarte importante, cum ar fi: atitudinea subiectivă şi maniera de prezentare a informaţiilor de către media, verificarea separării aspectelor factologice de judecăţile de valoare ale ziaristului/prezentatorului (aspect extrem de relevant în analiza oricăror reclamaţii aduse presei), verificarea respectării de către mass media audiovizuală a reglementărilor CNA în domeniu (de ex. sub aspectul acordării dreptului la exprimarea unui punct de vedere – principiul audiatur et altera parsal dreptului la replicăal solicitării de dovezi pentru informaţiile factuale etc.), verificarea respectării Codului deontologic al ziaristului (de către media care s-au supus benevol acestui cod privat), a Rezoluţiei 1003 (1993) privind etică jurnalistică şi a prevederilor mai recente din noul Cod Civil în acest sens.

Presei i se recunoaşte însăîn genere, posibilitatea de a uza de o anumită doză de exagerare (şi cu atât mai mult unei anumite categorii a presei, respectiv cea care nu abordează în genere „subiecte grele” sau presei investigative, datorită specificului, uneori tabloid, alteori „uşor” sau de „divertisment” al acesteia).

În egală măsurăCurtea a statuat  presa nu poate fi condamnată în cazul răspândirii unor informaţii care şocheazăneliniştesc sau displac, doar pentru aceste considerente, ci trebuie ca celelalte condiţii ale răspunderii delictuale prin presă  fie îndeplinite.

Nu putem  nu observăm  există o evidentă tendinţa de exagerare, uneori chiar de abuz, cu privire la dreptul de petiţionare al persoanelor ce se consideră vătămate de presă, sub aceste aspecte (persoanele care reclamă fiind, poate, încurajate în a formula în orice condiţii pretenţii în justiţie şi de facilitatea legislativă oferită de Statul român în sensul  taxele de timbru sunt infime, indiferent de cuantumul sumelor solicitate).

De aceea rolul instanţelor de judecată este de a cântări în ambele sensuri speţele, pentru a nu săvârşi o „contra-nedreptate”, respectiv  condamne pe nedrept mass media, atunci când toate condiţiile de fapt nu suntîn drept şi în echitate, îndeplinite.

Astfel cum s-a statuat extrem de edificatoriu într-o decizie de speţă a Curţii (în cauza Jersild vs. Danemarca din 1994), „Deşi presă nu trebuie  depăşeascăîntre alte limite, şi pe aceea a protecţiei reputaţiei şi drepturile altora, este de datoria presei  transmită informaţii şi idei cu privire la chestiunile de interes public. Obligaţiei presei de a răspândi astfel de informaţii şi idei i se adaugă dreptul publicului de a le primi. Dacă ar fi altfel, presă nu ar fi în stare  joace rolul vital de câine de pază public. Deşi formulate în principal pentru presa scrisă, aceste principii suntneîndoielnic, aplicabile şi mijloacelor audio-vizuale.”

În loc de concluzie…

Am putea spune  exercitarea unui jurnalism responsabil şi cu bună credinţă va putea înlătura răspunderea mass media chiar dacă, de la caz la caz şi în condiţiile legii, dreptul la viaţă privată şi de familie ar avea, inevitabil, de suferit, deoarece dreptul publicului de a fi informat şi dreptul presei la libertatea de exprimare, primează.

Sorin Stratulă, MANAGING PARTNER ÎN CADRUL SOCIETĂŢII CIVILE DE AVOCAŢI STRATULĂ MOCANU ASOCIAŢII.ARTICOL PUBLICAT ÎN BUSINESS 24, ÎN DATĂ DE 21.10.2015.